Magdala ?i Mariile ei
Scriitorul rus Boris Pasternak (1890-1960) a v?zut femeia ca pe o stihie – am?nunte în coresponden?a cu Marina ?vetaeva. În poemul în doua p?r?i Maria Magdalena întâlnim imaginea femeii în reflux. Marea pasiunilor femeii din Magdala se retr?sese subit, l?sând în urm? dârele lungi ale s?rii din lacrimi. ??ranca mutat? la târg pentru a-l stoarce ca pe-o l?mâie î?i c?uta acum fumul case ei. Ani la rând dormise pe unde era chemat?. Îns?, de când Îl întâlnise, avea, cum s-ar spune azi, domiciliu stabil, unde-?i rumega în lacrimi pâinea tainei ei: fusese o stricat?.
Istoria Magdalenelor nu consemneaz? vreuna care s? fi c?zut în colacul gri al dezn?dejdii. Aceste tipuri de femei trec direct, brusc, din convingere, de la incon?tien?a cu care practic? desfrâul la con?tiin?a precarit??ii fostei lor st?ri. Ele merg mai departe decât merg multe casnice. Responsabile de a doua lor na?tere, ele î?i câ?tig? întoarcerea în har cu o ardoare s?lbatic?. ?i aceasta pentru c? ele cunosc deja iadul erosului pâng?rit. Nev?duvite de vechiul lor zel , ele-l pun acum în slujba virtu?ii, pe care o respir? ca pe o normalitate. Mâinile lor, gheare înm?nu?ate odinioar?, devin albe ?i moi, curate ?i u?oare, tocmai bune de sp?lat picioarele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le iube?te, pentru c? n-a venit în lume pentru cei drep?i, ci pentru Magdalene, Paveli ?i Zahei.
Fostul ei trai, dal? de trotuar ciobit? de ro?i ?i pâng?rit? de sandale, este acum un tablou de?ucheat, f?cut de un ageamiu ?i uitat în pia?a luat? pe nepreg?tite de furtun?. Culorile s-au scurs pe gard, rozul c?rnii ?i al vie?ii s-a corcit cu negreala ramei. De dragul artei, Pasternak face impruden?a ?i d? buzna întruna din cele mai intime scene biblice, cea în care Maria din Magdala îi unge lui Iisus picioarele cu mir: “ Când t?lpile-?i îmb?ls?mez/ ?i simt c? îmi ating genunchii/ Eu poate-nv?? s?-mbr??i?ez / A crucii bârn?-n patru muchii,/ ?i-nv?? s? cad spre trupu-?i sfânt,/ G?tind de punere-n mormânt“ (Lirice, traducerea de Marin Sorescu, Ed. Univers , 1989). În casa din Betania p?c?toasa celebra frumuse?ea t?cerii, alunecând febril înspre Hristos.
Pasternak intr? dezinvolt în odaie. Sunt cu to?ii în cas?, le ard t?ciuni în ochi, Iuda e cu spatele. Maria din Magdala, o artezian?: „Picioarele tale în poal?-mi, Isuse, / Stropescu-le-n lacrimi de jale ?i rug?. / Cu-n fir de m?rgele le-nf??ur, supuse, / În p?rul cel negru le-ngrop ca-ntr-o glug?“. N?p?dit? de lacrimi subterane, Magdalena se urc? prin sânge pân? la iertarea lui Hristos. Ochii ei, “ negrii ca suferin?a“, cum ar spune Proust, nu mai puteau privi în oglind? o figur? din care sângele fugise. Fusese marea vestal? a pl?cerilor sub pielea ei ?apte demoni înnoptau ca la ei acas?. Îns? acum în potirul de lut al inimii ei complicate, cu camere pentru tot târgul, clocote?te sângele Lui. Ar face totul pentru El: “ În fa?a ta, a?a cum ard,/ Via?a mea, cu bucurie, / Ca pe un vas de lut o sparg“.
Cu sim?irile la cub, Maria din Magdala, se c?ia cu lacrimi mari, limpezi, cânt?rite-n mir din cel mai scump. Era cea mai mare frumuse?e din m?nunchiul ei de frumuse?i, singura pe care nu o vânduse. Pusese la picioarele Mesiei toate florile convalescen?ei ei spirituale. Numai p?rul ei vestit ?i bogat ca regatul lui Solomon tres?rise la vestirea Patimilor! “ În templu, perdeaua c?dea-va, deci, mâine./ Acolo cu to?ii, noi, ceata lumeasc?./ P?mântul va-ncepe sub t?lpi s? se mi?te,/ De mila mea poate p?mântul se casc?// (…) Atunci eu c?dea-voi, sub crucea cea mare,/ Din buze tot da-voi mereu, ca uitucii./ Pentru o prealarg? îmbr??i?are/ Arunci sfinte bra?e pe bra?ele crucii!“. Ce putea face o femeie pentru a împiedica cel mai mare plan universal din istoria ve?niciei? Nimic. Mirul de pe picioarele Lui frânte de umblet? O tipsie de soare în via?a Lui terestr? numit? suferin??.
Închis? t?cut? peste remu?c?ri, Maria din Magdala, st? trudit? de câte-a în?eles. Presimte îns? c? nu-i departe timpul când durerea va da-napoi: “ Vor trece asemenea trei zile, lung timp – / ?i golul le cheam? ?i bezna le cere,/ ?i eu în trei zile de chin m? tot schimb,/ Crescând pân’ la moarte ?i pân’ la-nviere“. În?elesese oare femeia c? nu din întâmplare c?zuse într-un timp în care-L atinsese pe Însu?i Dumnezeu? Ce n-ar fi dat regele David s? prind? aceste zile! Ce n-ar fi dat proorocul Isaia s? fie m?car o tunic? aruncat?-n cale-I de Florii! Maria Magdalena, femeie f?r? ?coal?, le intuise, totu?i, printr-o sete lactee dup? Dumnezeu.
La cap?tul tuturor potecilor cu spini st? o piatr? de mormânt dat? la o parte. Pe ele, de milenii, c?l?toresc Mariile din satul Magdala. În chiliile albe ?i ro?ii ale sângelui lor, la icoan?, lâng? busuioc, o ?uvi?? din pletele Mariei Magdalena.
Ghetsimani. Despre gr?dini
Pe coperta întâi a Liricelor (Ed. Univers, 1989) editorul ?i traduc?torul Marin Sorescu a ales s? pun? fotografia lui Boris Pasternak cu cravat? ?i halat la masa de scris. Da, în halat de gr?dinar. Pentru el scrisul era un gr?din?rit. În halat pentru truda plant?rii cuvântului în foaie, cu cravat? pentru solemnitatea coacerii fructelor de cerneal?. Poate chiar atunci scrisese Gr?dina Ghetsimani.
Semnalmentele ne-o arat? ca pe ultimul petic din vechiul codru al Raiului. Somnul ei adânc fusese întrerupt de sosirea unui vizitator pe care-L cuno?tea de demult: ?i dintr-o dat? drumul se opri:/ Calea de lapte-aici hotar ?i-a tras./ M?slinii-nc?run?i?i ?i argintii/ În aer dau s? fac? primul pas. Unii p?rin?i arat? momentul Ghetsimani ca punct culminant al vie?ii terestre a lui Hristos. Ei trimit nu la Golgot?, ci la Ghetsimani. Aici r?ul a vrut cu tot dinadinsul surparea definitiv? a Omului. Aici caravana secolelor trecute ?i viitoare s-a oprit pentru a privi la Galileeanul Care avea s? le r?scumpere. El renun?ase f?r?-mpotrivire,/ Precum întorci un lucru de-mprumut,/ La slav?, la minuni, dumnezeire,/ ?i-acum era ca noi, un om, ?i-atât. Gr?dina Ghetsimani fusese aleas? din veci pentru aprigul rezbel.
De aceea Ghetsimani avea s? fie cea mai misterioas? gr?din? din istoria vegetal?. Copacii ei contorsiona?i de chinul Domnului colind? visurile tuturor p?durilor. Desi?urile ei fosforescente te cufund?-ntr-un somn anistoric, ca atunci, pe ucenici. P?reau îndep?rt?rile, în noapte,/ ?inutul nefiin?ei, pustiit,/ De parc? toat? lumea era goal?,/ Gr?dina doar fiind de locuit. Pasternak trece razant, dintr-un condei, peste misterele din Gr?dina Ghetsimani, oprindu-se, cum era ?i firesc, la chinurile Îngenuncheatului. În iarba încâlcit? curg pic?turi de sânge de pe fa?a Omului, condensarea maxim? a tragismului. ?i tot privind în h?urile negre,/ Ce nu încep ?i nu sfâr?esc defel,/ S?-l ocoleasc? implora pe Domnul/ Acest pahar ce-l b?nuia spre el. ?i cine nu L-a socotit Om, s?-L vad? pe Hristos p?r?sit ?i uitat de ai S?i în Ghetsimani, l?sat singur cu temerea cruntei mor?i ce avea s? vin?. Hristos, cu imaginea R?stignitului pe retin?, se roag? Tat?lui s?-I u?ureze crucea.
Dar istoria trebuie s? se produc?. Nu El a dat P?mântul oamenilor? Nu-l st?pânesc ei, nu fac ei istoria? Tat?l st? acum cu mâinile legate ?i cu lacrimile-n gene, c?utând spre ruga Fiului. ?i Fiul simte cum ?acalii-?i reinventeaz? haita, ?i vede cum ?arpele de tor?e se îndreapt? înspre El. Abia sfâr?i, a?a, de nu ?tiu unde,/ O ?leaht? de golani – o?teni, popor,/ F?clii ?i s?bii – iar în fa?? Iuda,/ Pe buze cu s?rutul tr?d?tor!// Dar Petru-atunci s?ri la cu?itari,/ Zbur? chiar o ureche, ce s? fac??!/ Aude: Nu cu sabia repari./ Tu, Petre, fiule, ?i-o bag?-n teac?! Cu sângele în clocot, Petru credea c? va întoarce iconomia cu t?i?ul s?biei lui boante. El visa la martiriu cum un recrut asaltul. Dar sosise timpul lui Caiafa: Ci cartea vie?ii tocmai a ajuns/ La pagina aceea când murim./ ?i trebuie acum s? se întâmple/ A?a cum este scris în ea. Amin.
În Ghetsimani se juca la propor?ii cosmice locul omului sub soare. Omul, omenirea. Gloate întregi înghi?ite de ereditate, neamuri ce-?i beau umbra, filozofi cu glaucom ?i vestale cu pielea-n b??. J?lbar al celor p?r?si?i, Hristos duce solia celor care nu ajung. Vezi, secolele merg ?i merg ca-n pilde. / Din mers, pot ele s? s-aprind?, jar. / Spre slava ei cea preaînfrico?at? / Pogor în chinul groapei voluntar. Istoria? Concursuri de vitez? cu care alegorice, m?rar s?lbatic pe zidurile Troiei, m?ri pline de flote scufundate, averse cotidiene de gri. Veacurile, convoaie înl?n?uite spre un tribunal ceresc, unde vor fi luate la bani m?run?i. Chipul lui Hristos Înviat r?zbate în ultima strof?, înv?luit? de Pasternak într-un perceptibil Re Major, acordul cu care se întâmpinau regii. ?i m? înal? apoi dup? trei zile,/ ?i, tot a?a, ca plutele pe ap?,/ Convoi prelung, ie?ind din întuneric,/ Vin veacurile-n ?ir, la judecat?.
Hristos a înviat! A înviat, nu a putrezit în mormânt, nu L-au n?p?dit râmele, uitarea ?i trifoiul. Îngenuncheatul din Ghetsimani le vedea pe toate; vedea cum moartea-I da târcoale de dihor, vedea cum Î?i face-n ea cu dalta loc. Timpul cârti?ei se pr?bu?ea irevocabil. Hristos învia ?i instituia pe veci zilele luminii. Sfânta Tradi?ie, traista din care nu se pierd prea multe, nu ne-a l?sat nimic cu privire la Gr?dina Ghetsimani. ?i nici Scriptura n-a mai vorbit despre ea dup? Înviere. Gr?dina se închisese definitiv, se retr?sese din istorie, î?i luase copacii ?i se împr??tiase în lume. Ast?zi numai cei cu retina exersat? mai recunosc în vechiul brad din curtea bisericii nepotul cedrilor din Ghetsimani. Aici, în fiecare S?pt?mân? Neagr?, Hristos coboar? pentru a mai plânge o dat? cu norodul p?catele de peste an.
Prohodul arborilor
R?mânem din nou datori lui Marin Sorescu, care ne-a furnizat echivalen?a în român? a poemelor lui Boris Pasternak. În S?pt?mâna patimilor, scriitorul rus a rezolvat un greu exerci?iu pentru cinci degete, reu?ind o treab? de inginer hotarnic. Mai precis, a adunat to?i copacii pentru a-L prohodi pe Domnul.
Mai întâi a împ?r?it S?pt?mâna Mare în dou?. În prima jum?tate a mutat Facerea: E înc?-atât de deas? cea?a:/ E prea devreme pe p?mânt./ Ca ve?nicia-ntins?-i pia?a/ De la r?scruce pân?-n gând,/ ?i pân?-n zori e un deceniu ,/ Pân’ se-nc?lze?te – un mileniu. Acum se coace istoria, acum se-ngr?m?desc lucrurile pentru-a da ceea ce s-a numit „plinirea vremii“. Pasternak construie?te aici o alegorie demn? de invidia oric?rui predicator. Este vorba despre goliciunea p?mântului pân? la Hristos, despre acel „nimic nou sub soare“ al Ecleziastului: P?mântul gol-golu? cum este/ Nici clopotele s? le ?in?/ N-are în ce, când dau de veste,/ ?i corul cânt? în surdin?.
Urmeaz? partea cea mai valoroas? a poemului. Dar mai întâi s? d?m defini?ia copacului. Copacul este o mare cantitate de r?bdare, istorie condensat? în material lemnos. În frunzele lui explodeaz? via?a, în trunchiul lui încremene?te vecia. Dac? ai t?ia un rar m?slin milenar ?i-ar s?ri în fa?? prin inelele str?lucitoare de la început, via?a lui Hristos. Copacii nu ascult? de negustorii de lemne. Ei ascult? de poe?i. Iar când Pasternak îi cheam? la Prohod, ei vin cu mic, cu mare. P?durea st? descoperit?/ ?i patimile lui Cristos/ Ca de un ?ir de credincio?i/ De pini pio?i sunt str?juite.// ?i spre ora?, ca la o clac?,/ To?i pomii cum s-au adunat,/ Privesc prin gardul m?n?stirii, / Frumosul gard de fier forjat.// Privirea lor arat? groaz?,/ Li-i cu temei, alarma, greu:/ Pe cine azi înmormânteaz??/ Pe însu?i unul Dumnezeu!/ Din gard gr?dinile fug, iat?,/ Ordinea lumii-i cl?tinat?.
Arealul poetic al lui Boris Pasternak este plin mesteceni. Poetul rus ?i-a altoit în fiecare câte-un creion. Iar creioanele lui dau acum m?rturie singure: La por?ile împ?r?te?ti/ F?cliile au dat pe rod,/ Ies fe?ele biserice?ti,/ În calea Marelui Prohod,/ Cernite ies, cu Sfântul Aer,/ Cei doi mesteceni de la poart?/ Se dau în l?turi, deodat?. Poemul este românit magistral, Marin Sorescu joac? perfect cadrilul legat la mâini ?i la picioare al traducerii: Procesiune-acum coboar?,/ Face ocolu-ntregii cur?i,/ Din strad? iz de prim?var?/ Aduce-n v?zul celor mul?i,/ Aer cu gust ca de prescure,/ Asfixierea de p?dure.// Împarte martie z?pad?/ Schilozilor, lâng? pridvor,/ De parc? cineva din lad?/ Cu daruri – ast?zi tuturor/ ?i-a dat, c-o inim? iubea??,/ ?i cel din urm? cap de a??.
Copacii au un motiv major în a fi primii la Prohod. Tradi?ia le trimite mereu vânturi s? le-aminteasc? de primii oameni care au c?zut prin lemn. Ei nu-n?eleg cum marele str?mo? ?i-a l?sat roadele la îndemâna unor a?a copii. S? ?i le fi ridicat, s? ?i le fi ascuns în vârf! A?a n-ar mai fi trebuit nici Domnul s? moar?, ?i nici n-ar mai fi dat obol lemnul pentru Cruce. Acum se uit? prin ferestrele bisericii s? vad? ce fac oamenii: Glasul durerii pân?-n zori./ Se plânge chiar pe s?turate,/ ?i în?untru mai r?zbate/ Sub felinar, rostit sub?ire,/ Apostoli ?i Psaltiri citire. P?durea se extinde în biseric? prin str?ni, icoane, tâmpl?. Toat? f?ptura construie?te pe t?cute marele bocet, cer?ind Domnului Învierea. O va r?scump?ra din nou, pentru a câta oar?. O va cur??a din nou, ca pe un grajd f?r? ferestre.
Poemul lui Pasternak este scris în zig-zag-ul vie?ii ?i se termin? optimist: F?ptura toat? s-o trezi/ La zvonul surd al prim?verii./ Abia se-nsenineaz? ?i/ Învins? moartea poate fi/ Doar prin efortul învierii. Poetul nu aduce prim?vara cu for?a, o las? de la sine. Ca bucuria, care nu se explic? medical. Bucuria Învierii, atunci când în lume a plouat cu îngeri-fotoni.
Octavian D?rm?nescu