Elemente de „istorie cultural? apocrif?”
C?tre sfîr?itul anului 2004, m-am gîndit s? adun mai multe cercet?ri alc?tuite cu mult? vreme în urm? ?i, astfel, s? constitui un fel de prolegomen? la ni?te posibile „elemente de istorie cultural? apocrif?”. Rostul acestei întreprinderi nu era acela de a completa cu înc? un titlu o bibliografie savant? care este suficient de reprezentativ? ci mai degrab? s? ar?t un mod de a vedea misterul supravie?uirii unor culturi care, într-o lume ce ar putea s? devin?, mîine, dezgust?tor de uniform?, afirm? înc? dreptul la diversitate, r?spunsul autohton, interoga?ia specific?. Prin natura preocup?rilor mele preponderente, era inevitabil s? expun aici „cazul românesc” dar, în acela?i timp, mi-am dat seama c? acesta ar putea deveni un model ?i un exemplu de metod? posibil? cînd se studiaz? orice cultur? din „Tiers-Monde”. Astfel încît, mutatis mutandi, aceste principii pot fi inteligibile ?i, poate, ajut? la constituirea unor solu?ii posibile deopotriv? la Bucure?ti, Montevideo, Tunis ori Delhi, adic? oriunde mecanismele evocate aici se reg?sesc în diferite propor?ii.
Studiile care formeaz? acea mic? sintez? de istorie cultural? au fost scrise ?i publicate între 1984 ?i 1989, în limba francez?, în România ?i descriu cîteva „ore astrale” de literatur? la Dun?rea de Jos („protoromânii”, „Rena?terea isihast?” a veacului XIV, „Brâncovenismul” literar ?i „începutul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, în sine, au o anumit? autonomie ?i o existen?? de sine-st?t?toare. În dou? dintre cazuri sunt chiar primele (?i, deocamdat?, singurele) tentative de sintez? istoriografic? „de perioad? definit?” ?i au, în consecin??, calitatea de „oper? de pionierat”. Eruditul român va observa unde sunt continuate concluziile altor savan?i ?i în ce m?sur? acestea sunt dezvoltate ori chiar dep??ite. Pentru savantul str?in, astfel de teme reprezint?, cu siguran??, o curiozitate. Aceast? posibil? atitudine stupefiat? se datoreaz?, întâi de toate, metodei. Am încercat, aici, s? elimin „cronologia universalist?” ?i „periodizarea canonic?” stabilit? de cele mai multe din „istoriile diverselor literaturi”, (de regul?, cele europene) ?i utilizat?, printr-o extensiune, adeseori nepotrivit?, în cazul tuturor istoriilor literare.
Opinia mea este c?, în materie de anumite literaturi (cum ar fi, de pild?, literatura italian? sau francez?), înl?n?uirea de „Ev Mediu, Umanism, Rena?tere, Baroc ?i Manierism, Clasicism. Enciclopedism, Romantism ?i Risorgimento” etc. se recomand? fiindc? aceasta a ?i fost constatat?, cu probe clare, în evolu?ia regional?. „Extrapolarea” nu este, îns?, o solu?ie deoarece, în alte regiuni, inclusiv europene, cronologia faptelor, ideologiile, tipul de crea?ie ?i, deci, o tradi?ie local? constituit? ?i activ? difer? de model ?i reclam? o cu totul alt? periodizare, având o not? de specific ?i chiar de „localism”. Pentru a putea exemplifica, am ales patru epoci ale literaturii române, destul de diferite de procesele întâlnite, în stricta contemporaneitate, în literatura francez? ?i, în general, vest-european?.
Un alt motiv de stupefac?ie îl constituie substan?a cultural? propriu-zis?.
Împrejur?rile c? în Occident nu întâlnim o tradi?ie bizantin? – deci cre?tin-ortodox? – cunoscând fluxuri ?i refluxuri la nivelul vizibilit??ii, dar constant? în straturile profunde ?i chiar într-un fel de Tradi?ie cu puternic con?inut local – „face diferen?a” ?i, m?car din acest motiv, ar merita o examinare serioas?. Apar nu numai tendin?e ?i opere distincte ?i originale, prin însu?i spa?iul necontaminat, ci ?i curente literare cu specific cert, cum ar fi „brâncovenismul” (între 1690-1725). Însu?i Romantismul mesianic, local, î?i extrage substan?a din epoca anterioar? (sec. XVIII) de recesiune în manuscris ?i cultur? de mân?stire în chiar timpul Enciclopediei franceze.
Energia sublunar?, secret?, ale c?rei re?ele misterioase am c?utat s? le identific ?i s? le probez, se explic?, într-o bun? m?sur?, prin contribu?ia cre?tinismului ortodox, prin materia aparent bizantin? dar original?, c?ci, indiferent dac? Bizan?ul exista ori se pr?bu?ise, ca metropol? ori simbol, duhul lui c?p?tase con-substan?ialitate în acest spa?iu de Limes, pe care l-am putea denumi un „Bizan? paralel”.
Dar, la drept vorbind, nu doar „bizantinitatea” trebuie accentuat? ?i valorificat? în aceast? materie. Ea reprezint? no?iunea recognoscibil? dar foarte par?ial? a unei substan?e care, în specificul ei cu extensiune ce nu se cuprinde decît prea pu?in în acest con?inut, abia dac? o înglobeaz? printr-un gen de similitudine de origin? comun? ori prin înrudire ?i conjunc?ie de substraturi ce se întrev?d ast?zi cu greu. Mai jos decît acest strat istoric, ce desemneaz?, totu?i, un nucleu de europenitate (care, odat? cu Rena?terea impulsionat? de c?rturarii fugi?i din Constantinopole, se reveleaz? ?i va modela) se afl? un z?c?mînt indistinct dar viu ?i pulsatoriu, un „ceva” misterios care iradiaz? ?i orînduie?te, adeseori f?r? o explica?ie imediat?, fenomene ce par ne-canonice ?i poate chiar necomparabile.
Noi, de fapt, venim de demult ?i sîntem vechi, atît de vechi încît, nu o dat?, nici m?car nu ne mai putem identifica r?d?cinile care se v?d cu greu ori ne scap? chiar, f?r? s? ne d?m seama în imediat, vederii prea gr?bite ori înce?o?ate.
Totul începe cu un mister. Pe la anul 3500 î.Hr., la r?s?rit de Mun?ii Carpa?i, ori poate chiar ?i mai dincoace de ei, se potrivise s? se a?eze un popor straniu ce a l?sat o urm? neverosimil? ?i a putut exprima o cultur? de o coeren?? ce apar?ine miracolului. Nimic din gîndul lui neobi?nuit nu se p?str? prin cuvinte dar, privindu-i înf?ptuirea, în?elegem aproape tot din ceea ce închipuise. Era un popor muzical, magic, organizat într-un fel de comuniune ritualic?, încrez?tor în ve?nicia sufletului, sim?ind în m?suri ritualice ?i în timpuri ce trec unul din altul, ?erpuind dincolo de clip? într-un infinit ce se întoarce, se reia ?i se re-compune f?r? a-?i consuma, prin ardere în contingent, materia enigmatic?.
Sîntem în spa?iul fenomenului horal, într-o lume ce nu se poate denumi ?i, pe care, în absen?a altei identit??i, n-am putut-o chema altfel decît Cucuteni. Dar, la o vreme, ?i dup? multe secole al c?ror ?ir nu se mai ?tie, ace?ti cucutenieni par a disp?rea din istorie ca ?i cum s-ar fi ridicat în aer ?i în urma lor r?mîne, în straturile de s?p?tur? arheologic?, doar urm? groas? de incendiu ?i pr?p?d ?i, ceva mai sus, o linie de ceramic? neagr?, opac?, apar?inînd înlocuitorului mai grosolan ?i utilitarist.
Sînt unii care cred c? în r?m??i?ele de oale ce se vor afla c?tre apusul Chinei în tocmai acele vremi cînd, aici, „cucutenienii” par a se fi ridicat la cer, s-ar recunoa?te linia lor muzical? ?i însetat? de infinit ?i, deopotriv?, comuniunea de „hor?” ce se observase în Mun?ii Carpa?i. Dar indiferent dac? aceasta este întîmplare, iluzie ori migra?ie, r?mîne evident episodul ce pare a c?p?ta, la noi, caracter de simbol ?i chiar devine stereotip de via?? istoric?.
Fiindc?, la fel ca ?i atunci, ori de cîte ori aici se agreg? ori se încearc? a se agrega o civiliza?ie superioar? ori chiar se exprim? ?i se define?te, urmeaz? fractura, incidentalul r?u, piaza-rea ?i nega?ia ce ni se pare c? este capabil? s? culce totul la p?mînt ?i chiar s? ?i fac? „una cu p?mîntul” tot ce se înf?ptuise prin efort ori miracol. Apare, deci, blestemul întreruperilor brutale, ce ne-ar obliga s? lu?m totul de la cap?t ?i s? ne încerc?m a face înc? o dat? ceea ce se mai f?cuse ori chiar de a ne re-defini altfel decît fusesem, c?utîndu-ne a ne afla idealitatea ce nu în?elegem ?i nu sîntem capabili a o pune în lucrare v?dit?, traducînd-o din virtual în act. ?i, cu toate acestea, viziunea catastrofist? asupra noastr?, ce confund? episoadele superficiale cu modific?rile de substan?? medular?, trebuie respins? ?i nu doar corectat? c?ci, de fapt, privind totul dinl?untru, iar nu din exteriorul de în?iruiri de clipe rapsodice, nici m?car nu se confirm?. Altfel nu s-ar putea explica ceea ce îndeob?te nici nu se observ? de?i, c?tre anul 800 î.Hr. „Scitul” Anacharsis din Carpa?i scoborî în Grecia contemporan? ?i pov??uie?te, cu profunzime de în?elept din ale c?rui gînduri se p?strar? destule, pe locuitorii cet??ilor ce vor da, mai apoi, pe Solon ?i pe Socrate, pe Anaxagoras ?i pe Thales din Milet.
În aceast? lume unde se închipuia c? î?i purtase pa?ii Orfeu cel care, cu muzica lui, f?cea pietrele s? se ridice de la p?mînt, „agati?tii î?i cîntau legile lor” hiperboreene iar c?tre anul 700 î.Hr. ap?ru, ca prin miracol, un legiuitor de munte a c?rui Predanie adeseori nu o în?elegem de?i se p?streaz? ?i „lucreaz?”. Acest Zalmoxis care zice-se c? s-ar fi în?elep?it prin c?l?torie în Egipt ?i ucenicind la Pitagora (legend? „creol?”, exprimînd schema culturii prin difuziune, la drept vorbind) se ivise f?r? aparent? preistorie precum marii predicatori de?i, f?r? de îndoial?, nu ie?ise din goluri. Sîntem deodat? în lumea zalmoxismului, ce desemneaz?, deopotriv?, un gen insondabil de atitudine sapien?al?, model antropologic spiritualist, comuniune în cerc închis ?i ini?iatic, ritualistic? avînd sens cosmologic ?i metod? de conservare, într-un cuvînt religie. Pove?ele lui, ce nu s-au excerptat precum s-a f?cut îns? cu gîndurile lui Pitagora p?strate în fragmente, exist? totu?i ?i, cînd se vor cur??a de impurit??ile de transmisiune apocrif? ?i de coruptel?, vor ar?ta o filosofie articulat? ce p?strez? mult din ceea ce presim?im c? ar fi comunicat „cucutenienii” ?i s-ar fi conservat pe c?ile enigmei ocolite. O în?elepciune care, depunîndu-se în organiz?ri de eremi?i pe Muntele Sacru, se traduce în institu?ii „vegetale”, in-vertebrate la lumina istoriei dar care explic? deopotriv? apologurile lui Dromichete ?i fabula lui Scorillo, prestigiul lui Deceneu, monahismul secret din Întorsura Carpa?ilor ?i mai apoi din mileniul a?a-zis „mut”, f?cînd cre?tinismul posibil în forme care, p?strînd materia getic?, vor fi socotite ortodoxe ?i, de fapt, a?a vor fi fiind cît? vreme cîntarea în biseric? ?i comunicarea prin muzic? vor fi consacrate la Dun?rea de Jos cu episcopul Niceta de Remesiana autorul imnului „Te Deum laudamus”. Cît ?i în ce fel se ?inu deoparte de contingentul stric?tor zalmoxismul getic este cu neputin?? a se identifica dar atîta vreme cît, nu prea cu mult înainte de 1900, înc? se vorbea în Moldova despre „solomonarii” care, contemporani secre?i ?i ini?ia?i, repetau gesturi de ritual pe care ??ranii le evocau cu sfial? dar le comunicase, cu aproape dou? milenii ?i jum?tate mai înainte, ?i Herodot, persisten?a pare în afar? de orice îndoial?. Sîntem într-o lume de continuitate sub-lunar?, poate eretic? ?i, în orice caz apocrit?, dar confirmat? prin efecte.
Astfel încep s? se întrevad? marile re?ele aproape nev?zute de tradi?ie sapien?al? ?i de transmisiune prin oralitate în locuri ce par a fi (?i, uneori, chiar ?i sînt) în afara timpului, apar?inînd, la drept vorbind, unei istorii în negativ, în impalpabil, indiferent? la înl?n?uirea de suprafe?e ra?ionale ?i futile.
Este spa?iul unde afl?m pe Sf. Nicodim de la Tismana (în veacul XIV) pe Daniil Sihastrul – pov??uitorul lui ?tefan cel Mare, înainte de anul 1500, ?i pe Grigorie Ro?ca, mitropolitul din veacul XVI, pe Paisie Velicikovski în contemporaneitatea Enciclopediei franceze, pe Hasdeu, pe Vasile Pârvan ?i pe Nicolae Iorga, în vremurile mai apropiate de noi, în clipa istoric? ce ne precede. ?i, toate acestea, izvorînd dintr-un lung ciclu homeric, de cultur? vorbit? ?i comunicat? poate nu doar prin cuvînt ci ?i printr-un fel de muzic? pedagogic? în ceea ce, înainte de jum?tatea secolului XX, Lucian Blaga denumise „spa?iul mioritic”, un loc consacrat, unde, în in-temporal, se depun toate formulele pulsatorii ce articuleaz? un spirit ce nu are nevoie de recunoa?tere extranee pentru a exista.
St?ruin?a acestui strat fundamental este impresionant? iar puterea de a se regenera impune ?i arat?, poate, un secret ce înc? nu s-a deslu?it. De aici, ca dintr-un lujer de crin de o uimitoare puritate, ie?i – c?tre sfîr?itul veacului XIX, într-o vreme cînd toate p?reau c? se vor putea rîndui aici mai sistematic decît fusese cu putin?? mai înainte – Mihai Eminescu, mitul literar eponim ?i, poate, dac? ar fi avut un alt soroc decît cel pe care îl primise, eroul fondator. ?i, odat?, cu el, eminescianitatea, adic? drama existen?ial?, interpretul metafizic c?ruia „tot Românul plînsu-i-s-a”.
Sînt unii care în?eleg prin aceasta doar reac?iune ?i, deci, atitudine de autohton ce r?spunde, în m?suri abisale, Imperiilor ce se întîlnesc pe-deasupra-lui ?i produc mi?c?ri de scoar?? teluric? neprev?zute, asem?n?toare marilor ciocniri de pl?ci tectonice; dar aceast? concluzie, de?i este adev?rat?, nu-i complet?. La drept vorbind, eminescianitate este ideea ce nutre?te Omul Locului în a se exprima dup? cum „îi este felul”, adic? în Tradi?ia atît de inerent? ce îl define?te încît orice corec?ie, modificare ?i abatere nu i se arat? decît ca o denaturare ?i o „desfacere-de-piele” f?cut? cu s?lb?ticie ?i din ra?iune inutil?.
Aceast? ilustreaz?, oricît nu am observa hot?rît, un grad de universalitate în reac?iune ce se întîlne?te deopotriv? în vremea Per?ilor, a lui Alexandru Macedon, a Romei Cezarilor ?i a Cezarilor moderni, ce fondar? imperii tradi?ionale, clasice deci, ori contractuale. ?i, deopotriv?, nu are determina?ie în spa?iu ?i timp, c?ci, în felurite propor?ii, se întîlne?te ori de cîte ori fiin?a sedentar? se treze?te n?p?stuit? de venetic ?i dec?zut? din condi?ia ei liber?, de st?pîn al locului ce i s-a dat de c?tre Zeul lui.
De aci, din aceast? conjunc?ie de realit??i ce sînt incompatibile, vin desp?r??mintele esen?iale: cele dou? istorii („istoria ocupantului”, ce se scrie cu mit justificativ, ?i „istoria autohtonului”, ce î?i între?ine, adesea f?r? a se declara, propriul pantheon); „cele dou? culturi”, în fine, „cele dou? reprezent?ri despre lume”. Oricît ni s-ar p?rea de neobi?nuit?, schema se repet? în felul unui scenariu mitic ?i p?streaz? într-însa ceva de dram? religioas?, asemeni unui fel de blestem antropologic. Pe acest? pînz? epic? misterioas?, apare adeseori, ?i aproape pretutindeni, Reconquista, voin?a de a recuceri ?ara Pierdut?, cu toate mecanismele ei ce se extrag din experien?ele verificate.
Îns? aici, sîntem în marele teatru shakespearian, de episoade sîngeroase ?i de uria?e ma?in?rii necru??toare. La Români, acestea înseamn? Sfin?ii Predicatori Sofronie de la Cioara ?i Visarion Sarai, prin?i în Transilvania veacului „iluminist” ?i zvîrli?i în temni?? ?i uci?i, Horea tras pe roat? (în veacul XVIII), Tudor Vladimirescu, la 1821, ucis ?i aruncat într-o fîntîn?, istoricul profetic Nicolae B?lcescu exilat ?i cu osemintele risipite, dup? 1850, în cimitirul s?racilor din Palermo, Eminescu h?r?uit ?i înnebunit (la 1883), Nicolae Iorga, asasinat la 1940, Ion Antonescu judecat de n?v?litor, împu?cat ?i r?mas f?r? mormînt. Un fel de tradi?ie a cenotafului (a mormîntului simbolic) impune prin simbolul distruc?iei universale ?i al ?tergerii oric?rei urme spre a nu se mai cunoa?te ?i a nu se evoca. ?i, cu toate acestea, oricît ar fi de puternic? aceast? conjura?ie magic?, ceva o poate împiedica dac? în?elegem cu o mai mare penetra?ie fabula c?ii singuratice. Iat-o expus? aici, în cîteva tr?s?turi sumare.
Pe la anul 520 d.Hr., cî?iva c?rturari din „Scythia Minor” (adic? din Dobrogea româneasc? de azi), venir? din Pontul Stîng la Constantinopole ?i, mai apoi, la Roma spre a propune solu?ia lor pentru dezlegarea polemicii de doctrin? cre?tin? privitoare la monofizitism. Li se spusese „C?lug?rii Sci?i” iar punctul lor de vedere trebuie s? fi constituit o perspectiv? neobi?nuit? care nu se în?elese ?i nu fuse adoptat? oficial, în cele din urm?.
Totu?i, în mod tacit i se putur? afla urme în concluzia canonic? unde poate c?, f?r? s? se declare, i se g?sise rost ?i valori. Dar episodul merit? evocat fiindc? ilustraz? un stereotip ?i chiar un scenariu cu tîlc secret. Aceast? clip? fast?, o clip? de inspira?ie colectiv?, de fapt, poart? într-îns? ceva simbolic ?i se va repeta în forme diferite ?i, uneori chiar, cu o permeabilitate mai mare decît în acel veac îndep?rtat. O vedem repetat? în coresponden?a Sfîntului Nicodim de la Tismana, cu patriarhul Eftimie de Tîrnovo, privind îngerii înf??i?a?i de Dionisie Areopagitul; în epistola de îndreptare ce îi trimite Sf. Vasile de la Moldovi?a mitropolitului de la Kiev; în tratatul de filosofie pe care Nicolae Milescu – Sp?tarul îl scrie pentru uzul Port-Royalului (în veacul XVII); în concep?ia lui Dimitrie Cantemir care, prin „incrementa atque decrementa” îl presim?ea pe Giambattista Vico, cu ale sale „corsi i ricorsi”.
În felul lui, un „c?lug?r scit” va fi fost ?i Brîncu?i la Paris, aducînd cu el o solu?ie arhaic?, din Carpa?ii lui ??r?ne?ti; ?i poate c? ?i I.L. Caragiale, prev?zînd teatrul modern, s-ar încadra în aceia?i categorie. Eminescu însu?i, la 1880, prin înc? prea pu?in cunoscuta lui doctrin? na?ional? ar îndrepta, anticipînd, mi?c?rile „tiers-mondiste” mai recente; G. C?linescu închipuind prima istorie antropologic? a unei literaturi europene, la 1941; Nicolae Iorga, de unde, într-o m?sur?, a ie?it ?coala Istoriografic? de la „Annalles”, c?lug?rul Filotei, imnologul veacului XIV tradus la Vene?ia, Ioan Cassian ini?iatorul vie?ii de ob?te în Occident în veacul IV d.Hr., Dionysius Exiguus, creatorul de comput cre?tin ?i cel ce a calculat „era de dup? Isus Christos”, în veacul VI; Nicolae Grigorescu, pictorul de la Barbizon (din veacul XIX), presim?ind culorile evanescente ale impresioni?tilor; Petru Movil?, mitropolitul veacului XVII, autor, la Ia?i, al „Simbolului de credin??” ortodox; ace?tia sînt, în felul lor, „c?lug?rii sci?i” prin repeti?ie de scenariu istoric ?i prin atitudine ireductibil?. Ei vin cu o dezlegare de ?arad? ?i, deci, cu o solu?ie ce nu se prev?zuse anterior ?i aiurea ar?tînd putere în a crea independent ?i ne-provocat îns? deopotriv? germinînd ?i înrîurind pe al?ii, prin difuziune ne-recunoscut?, chiar dac? se însu?e?te ulterior ?i se uzurp?.
Sîntem în spa?iul unei culturi sub-lunare, ne-oficiale ?i nerecunoscute – deci apocrife – cu tr?s?turi de profetism, Tradi?ie incalculabil? ca vechime ?i surs?, poate chiar paralel? cu a doua cultur? care, fiind ratificat?, ob?ine glorie, de?i adeseori o întrebuin?eaz? pe cea ignorat? ?i o marginalizeaz? prin uitare.
Dar, cu toate acestea, sîntem aici în ceea ce s-ar putea denumi universalitate de esen??, ceea ce arat? c? este posibil a se face crea?ie cu grad înalt de generalitate f?r? a se porni pe c?r?rile confirmate ci dezvoltînd o istorie proprie de valori care, exprimate fiind în materia fundamental?, nu se condi?ioneaz? nici m?car de confirmare ?i nici de difuziune.
O fabul? ce tulbur?, de fapt un apolog ce descrie acest paradox al c?ii singuratice afl?m în „teoria sfin?eniei” ce înf??i?eaz? Dumitru St?niloae în aceste propozi?iuni de o logic? a simplit??ii esen?iale ce nu se poate respinge, oricît s-ar încerca:
„Astfel, to?i sfin?ii sînt locali prin faptul c? lucreaz? într-un anumit loc, dar sînt universali pentru credin?a universal? pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu exist? sfin?i locali ?i universali. To?i sînt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc c?rora le slujesc în cursul vie?ii prin faptele ?i pilda lor, dar to?i sînt universali pentru c? aceast? pild? e valabil? pentru credincio?ii de pretutindeni ?i ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung s?-i cunoasc?. To?i se umplu de Acela?i Hristos care str?luce?te prin fiin?a lor ?i to?i sînt purt?torii Aceluia?i Duh Sfînt, chiar dac? Duhul Sfînt care li se comunic? lor a fost comunicat de ei prin alt? limb?. To?i apar?in prin Acela?i Duh Sfînt Bisericii universale, care a început la Cinci-zecime ?i continu? de-a lungul secolelor, cuprinzînd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sînt diferite, dar sufletele sînt umplute de Acela?i Duh ?i simt în Acela?i Hristos”.
Suntem într-o lume ce se define?te nu prin „Urbi et Orbi” ci, închipuind în generic de la meridianul ei sufletesc, printr-o nu doar adaptat? ci mai potrivit? formulare ce dep??e?te timpul indistinct, în „Orbi per Urbem”, vorbind universului prin limba de acas?, prin spiritul locului.
5 ianuarie 2005 , În noaptea de Boboteaz?, când se deschid Cerurile
Artur Silvestri
[...] Studiile care formeaz? acea mic? sintez? de istorie cultural? au fost scrise ?i publicate între 1984 ?i 1989, în limba francez?, în România ?i descriu cîteva „ore astrale” de literatur? la Dun?rea de Jos („protoromânii”, „Rena?terea isihast?” a veacului XIV, „Brâncovenismul” literar ?i „începutul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, în sine, au o anumit? autonomie ?i o existen?? de sine-st?t?toare. În dou? dintre cazuri sunt chiar primele (?i, deocamdat?, singurele) tentative de sintez? istoriografic? „de perioad? definit?” ?i au, în consecin??, calitatea de>>>>> Artur Silvestri [...]
[...] Studiile care formeaz? acea mic? sintez? de istorie cultural? au fost scrise ?i publicate între 1984 ?i 1989, în limba francez?, în România ?i descriu cîteva „ore astrale” de literatur? la Dun?rea de Jos („protoromânii”, „Rena?terea isihast?” a veacului XIV, „Brâncovenismul” literar ?i „începutul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, în sine, au o anumit? autonomie ?i o existen?? de sine-st?t?toare. În dou? dintre cazuri sunt chiar primele (?i, deocamdat?, singurele) tentative de sintez? istoriografic? „de perioad? definit?” ?i au, în consecin??, calitatea de>>>>> Artur Silvestri [...]