Ionu? ?ene: „Reflec?ii critice. Pentru o istorie a istoriei“
Din nou, o stafie str?bate Europa. O teorem? sofisticat?, plin? de renun?are si hazard se construie?te în abstrac?iuni savante, de c?tre politicieni ?i filosofi la mod?. Era considerat? atot?tiutoare, piatra filosofal? a Noii Ere, chiar dac? subtil, cameleonic, îi este refuzat? evidenta necesita?ii. Este copilul avortat af evolu?ionismului ?i sociologiei sfâr?itului de secol XX. Societatea civila ideologizat? a devenit ra?iunea absolut?, calm?, hegelian? a noii istorii.
Înc? de la mijlocul secolului al XX-lea, din traumele acestui timp, a izvorât o nou? eschatologie atee a istoriei. Filosofi ai istoriei ca ?i Karl Popper, cu „Mizeria istoricismului“ sau Isaiah Berlin, cu „Necesitatea istoriei“ refuz? telosul în interpretarea istoriei.
Istoria devine o întâmplare rece, material?, secet? de interiorizare. În anul 1989 ia na?tere chiar „Sfâr?itul istoriei“, inventat de Francis Fukuyama.
Orice ideologie, dezbatere adev?rat?, interiorizare sau fr?mântare dispare cu victoria societ??ii civile ca ideologie.
Viziunea optimist? asupra istoriei s-a pl?m?dit în anii de dizident? a unor intelectuali izola?i de regimul comunist, ca Adam Michnik sau Vaclav Havel. Ateismul ?i eludarea solu?iei cre?tine de c?tre ace?tia a inversat negativ rolul individului în istorie. Havel, în „Power of the Powerless“, afirma: „Exist? o enclav? de indivizi – relativ independen?i, care îmbog??esc, insistent, treptat ?i f?r? s? atrag? aten?ia împrejurimile –relativ independente…“. Aceast? exagerare a autonomiei omului în istorie duce la sinucidere.
Libertatea cre?tin? implic? d?ruire ?i respect fa?? de exigen?ele ce le presupune calea spre Mântuire. „Orilibertatea, în ultima analiz?, nu poate fi decât necesitatea de a face voia lui Dumnezeu…“ (Alexandru Mironescu).
Libertatea „noului evolu?ionism“ a unui Michnik, Havel, Tism?rieanu sau Patapievici -în exacerbarea individualit??ii ?i a omului economic – reprezint? o docm? a c?derii. „Autonomia, sinuciderea este fa?a satanic? a libert??ii.“ (Alexandru Mironescu).
Insisten?a, azi, a intelectualit??ii oficiale de a interzice timpul istonc cre?tin, exigen?a, tr?irea întru Mântuire, introducând scheme ?i re?ete despre o nou? împ?r??ie pe p?mânt: societatea civil? – constituie o construc?ie ideologic? cu secrete r?d?cini marxiste. Utopia sfâr?itului istoriei ?i a unei societ??i perfecte – post partum – ne duce cu gândul la nelini?ti str?vechi, interiorizate ?i refuzate de Dumnezeu.
Exilarea Domnului, a inefabilului din evenimentul istoric, de c?tre anumi?i istorici cu preten?ii ?tiin?ifice a transformat istoria în scrisul pierderii identit??ii umane.
Istoria nu este un circ al întâmpl?rii, ci tr?irea omului întru Mântuire. E o dram?, a t?g?duirii substan?ei – Adev?rul Hristos – de c?tre for?e ira?ionale, autonomiste ?i anarhiste. Sarcina adev?rat? a istoricului lumineaz? inefabilul revela?iei existen?ei absolute a umanit??ii.
Când ra?iunea, în vremea lui Descartes, a devenit însemnul lui omnibuz dubitandum, iar toat? via?a noastr? în?eleas? în clare et dictinct pasul spre c?dere era aproape iremediabil. Pe linia lui Cain s-a ajuns la istoria evolu?ionist?, tragic? ?i defavorizatoare.
Omul genera?iei haveliene (o metafor? din Noua Istorie) nu are r?dâcini, e o ciuperc? pe un trunchi str?in, singur ?i plictisit de moarte, o n?zuin?? a sinuciderii, prin materie. Pentru’el istoria nu mai are busol?, devine otrav? pentru trupul omenirii, sufletul ei.
Azi, min?i translucide ucid spiritul, propun „schema f?r? schem?“ ca o re?et? a izb?virii ?i îndumnezeirii omului, întunecat? ?i Cain? încercare.
Sper ca tinerii istorici s? revizuiasc? Noua istorie, s? refuze p?catul ?i s? se reîntoarc? la dimensiunea uman?, cre?tin?, a istoriei. Inefabilul ei s? ma’gnetizeze cititorii întru iubirea adev?ratei Istorii – Eternitatea.
II
Nelini?ti valpurgiene transced existen?a uman?, la sfâr?it de mileniu. Inima istoriei accelereaz? ritmul tr?irii ?i sensul omenescului. Istorici senini si a?a zi?i ra?ionali se înc?p??âneaz? s? întunece pozitiv timpul fiin?ei noastre.
Pentru ace?tia timpul est un mecanism de ceasornic, o mutare abstract? de la un loc la altul, o rota?ie ve?nic? ?i sfâ?ietoare într-un gol material, neînsufle?it (f?r? spirit). Istoria este considerat? o durat?, pe care istoricul rece ?i impar?ial o tran?eaz? în traiectorii fixe ce se înfund? undeva în negura lipsei documentului sau în originea animal? a speciei umane. Evolu?ioni?tii ?i cei care propun cu perfidie „schema f?r? schem?“ a existen?ei, ne construiesc un om în devenirea lui, calculat ca un omule? din ceasornicele medievale.
Tragându-?i sevele din umani?tii Rena?terii ?i din preiluminism, istoria duratei are ilu?tri întemeietori. De exemplu, pentru Machiavelli: „Dumnezeu nu vrea s? fac? totul pentru ca s? nu ne ia nou? libertatea ac?iunii ?i partea de glorie care ni se cuvine.“ (Principele).
Rena?terea a dus în prim-plan îndumnezeirea Ra?iunii, un fel de calculator înainte de computerul de azi: „Ra?iunea nu este, în acest în?eles, decât calcularea, adic? adunarea ?i sc?derea numerelor generale convenite pentru a marca ?i a însemna gândurile noastre.“ (Th. Hobbes-Leviathan). Contradic?ia spiritului renascentisto-iluminist se eviden?iaz? în problema dreptului natural al omului. Ace?ti savan?i gândesc omul ca un animal care se afl? într-o permanen?? de felul „bellum omnium contra omnes“ sau în „…aceast? natur? mizerabil?, în care natura singur? îl a?eaz? pe om“. Pentru umani?tii acelei epoci regulatorul acestui haos ar fi atotputernicia Ra?iunii, producând astfel confuzia între societate ?i lumea natural?, materialist? si animalic?. Ne punem, azi, întrebarea fireasc? ?i pu?in banal?. Dac? omul este un animal care se coordoneaz? dup? instincte primitive, cum poate avea el Ra?iune?
Din nefericire, istoricii ?i-au luat ca far c?l?uzitor ilumini?tii st?rii ?i dreptului natural „…justi?ia este voin?a constant? de a da fiec?ruia ce-i al s?u“ (Th. Hobbes-Leviathan). Ce este al omului, animalitatea?
Eludându-se contradic?ia dintre starea ?i dreptul natural, istoricii moderni, pozitivi?ti, moderni?ti, structurali, adep?ii „schemei f?r? schem?“ au inclus istoria în durata mecanic? ?i necontrolabil?.
Fiecare om, odat? cu via?a lui, tr?ie?te istoria cu timpul s?u. Istoria este destin tr?it. Ea se tr?ie?te cu durere, nelini?te ?i bucurie. Nu este o str?lucire str?ina, ci îns??i întru Dumnezeu. „Dumnezeu i-a îng?duit omului s? dobândeasc? cunoa?terea pe care nu o posed?, dup? ce mai întâi fusese un cheag de sânge ?i o bucat? de carne.“ (Ibn. Haldun, Istoria Universal?).
M?surarea adev?ratului timp istoric dup? periodicitatea legilor ?i fenomenelor naturii este improprie cu sensul omului. Natura este str?in? de suflet, ea este moart? ?i semnificativ?. Omul î?i tr?ie?te unicitatea sa sufleteasc?, el are sens ?i destin. Timpul s?u înflore?te spre nemurire inefabil ?i este revela?ia Creatorului: „…omul care nu este produs decât pentru nem?rginire“ (Blaise Pascal, Cuget?ri).
Istoria este sensibilitatea inimii. Pentru a o în?elege trebuie s? avem logic?, dar ?i empatia inimii.
Istoria reprezint? o succesiune a viselor umane întru Mântuire, o c?utare a inefabilului.
Nu orice popor poate avea dimensiunea sufleteasc? a adev?ratului timp istonc. „Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi ?i care r?sare din toat? istoria dacilor: râvna religioas? a fost, de când lumea, caracterul precump?nitor al firii lor.“ (Strabon). Simion Mehedin?i, în „Cre?tinismul românesc“, a surprins ideal leg?tura dintre primatul sufletesc al dacilor ?i Evanghelia cre?tin? ca o constitu?ie a românilor „Legea a însemnat, lege, neam ?i credin?? de-a lungul istoriei“. Pentru Simion Mehedin?i teologia politic? este mersul firesc al societ??ii române?ti.
Timpul istoric în libertatea c?ut?rii si drumul istoriei umane este Eternitatea cre?tin?, tr?it? ?i relevat?. Din „c?dere“ s-a n?scut nelini?tea duratei istorice, obiect mecanic ce seac? umanitatea.
Istoria o tr?im tragic, într-o tensiune crepuscular? de t?g?duire a timpului de c?tre durat?. Dar undeva, sigur, noi ?tim c? lumina vegheaz? r?spândirea negurii.
III
„Sclavi ai materiei “ parafrazând un gânditor modern, oamenii din ziua de azi „f?r? nici o leg?tur? sau ?int? condamna?i s? se r?t?ceasc? în multiplicitate, pân? la disolu?ia final?“ prefer? crepuscularul în?el?tor al Judec??ii de Apoi, f?r? judecat?. Topit în gelatina moale a hazardului, omul material transpir? istoria la fel ca hrana ?i reproducerea. Individualismul ?i pia?a devin coordonate ale eschatologiei istoriei.
Hazardul în istorie se constituie în iluzia izb?vitoare a tinerei genera?ii de istorici. O nou? moda str?bate Universitatea. Karl Popper, cu a sa „mizerie a istoricismulul“ reprezint? un idol al defula?ilor îndumnezei?i. Azi, dup? ce ani ?i arii s-au îndobitocit cu legisla?ia determinist?, în care omul devenea un Golem al unui ghetou mecanicist, iar istoria o împ?r??ie pe p?mânt, refuza?ii Domnului ne dau o nou? re?et? a vindec?rii omului în istorie.
O societate, în care statul minimal aproape dispare, se autoregleaz? aparent prin hazardul unor minorit??i fixe. Istoria nu mai este a unui ansamblu, a comunit??ii, ci una a multiplicit??ii în care componentele ei, din ce în ce mai fragmentate joac? (acesta e cuvântul la mod?) în sensul (fals) al întâmpl?rii. Structura acestui ?ubred e?afodaj st?, s? ne uit?m, pe dreptul natural: „pe?tii mici sunt determina?i, în chip firesc, s? înoate, iar cei mari s?-i m?nânce pe cei mic!“, la fel, „fiecare individ are dreptul cel mai des?vâr?it la tot ce st? în puterea lui.” (Baruch Spinoza).
Evolutionismul a construit baza determinismului ?i hazardismului în istorie. Cele doii? curente î?i trag seva în acea cunoa?tere baroc? a lui Dumnezeu care „const? numai în specula?ie si ra?iunea pur?“. (Baruch Spinoza, Tratat teologic-politic).
Omul modern I-a tr?dat pe Dumnezeu. Istoricii no?tri au deviat istoria, care este cale întru Mântuire – civitas caelestis. Din nefericire: „în loc s? se înalte c?tre adev?r, omul modern pretinde s? coboare adev?rul la nivelul lui“ (Rene Guenon).
Hazardismul nu este nici solu?ie, nici scop în istorie, este doar o copie fidel? a noii mântuiri.
Fiecare etap? istoric? adaug? o împlinire la succesiunea de vise a omenirii.
Parafrazându-I pe Heidegger putem spune, cu smerenie, c? istoria constituie, existen?ial, starea de deschidere a Dasein-ului c?tre Dumnezeu.
Ionu? ?ene
[...] Din nou, o stafie str?bate Europa. O teorem? sofisticat?, plin? de renun?are si hazard se construie?te în abstrac?iuni savante, de c?tre politicieni ?i filosofi la mod?. Era considerat? atot?tiutoare, piatra filosofal? a Noii Ere, chiar dac? subtil, cameleonic, îi este refuzat? evidenta necesita?ii. Este copilul avortat af evolu?ionismului ?i sociologiei sfâr?itului de secol XX. Societatea civila ideologizat? a devenit ra?iunea absolut?, calm?, hegelian? a noii istorii. Înc? de la mijlocul secolului al XX-lea, din traumele acestui timp, a izvorât o nou? eschatologie atee a istoriei. Filosofi ai istoriei ca ?i Karl Popper, cu „Mizeria istoricismului“ sau Isaiah Berlin, cu „Necesitatea istoriei“ refuz? telosul în interpretarea istoriei. Istoria devine o întâmplare rece, material?, secet? de interiorizare. În anul 1989 ia na?tere chiar „Sfâr?itul istoriei“, inventat de Francis Fukuyama. Orice ideologie, dezbatere adev?rat?, interiorizare sau fr?mântare dispare cu victoria societ??ii civile ca ideologie. Viziunea optimist? asupra istoriei s-a pl?m?dit în anii de dizident? a unor intelectuali izola?i de regimul comunist, ca Adam Michnik sau Vaclav Havel. Ateismul ?i eludarea solu?iei cre?tine de c?tre ace?tia a inversat negativ rolul individului în istorie. Havel, în „Power of the Powerless“, afirma: „Exist? o enclav? de indivizi – relativ independen?i, care îmbog??esc, insistent, treptat ?i f?r? s? atrag? aten?ia>>>>> Ionu? ?ene [...]
[...] Din nou, o stafie str?bate Europa. O teorem? sofisticat?, plin? de renun?are si hazard se construie?te în abstrac?iuni savante, de c?tre politicieni ?i filosofi la mod?. Era considerat? atot?tiutoare, piatra filosofal? a Noii Ere, chiar dac? subtil, cameleonic, îi este refuzat? evidenta necesita?ii. Este copilul avortat af evolu?ionismului ?i sociologiei sfâr?itului de secol XX. Societatea civila ideologizat? a devenit ra?iunea absolut?, calm?, hegelian? a noii istorii. Înc? de la mijlocul secolului al XX-lea, din traumele acestui timp, a izvorât o nou? eschatologie atee a istoriei. Filosofi ai istoriei ca ?i Karl Popper, cu „Mizeria istoricismului“ sau Isaiah Berlin, cu „Necesitatea istoriei“ refuz? telosul în interpretarea istoriei. Istoria devine o întâmplare rece, material?, secet? de interiorizare. În anul 1989 ia na?tere chiar „Sfâr?itul istoriei“, inventat de Francis Fukuyama. Orice ideologie, dezbatere adev?rat?, interiorizare sau fr?mântare dispare cu victoria societ??ii civile ca ideologie. Viziunea optimist? asupra istoriei s-a pl?m?dit în anii de dizident? a unor intelectuali izola?i de regimul comunist, ca Adam Michnik sau Vaclav Havel. Ateismul ?i eludarea solu?iei cre?tine de c?tre ace?tia a inversat negativ rolul individului în istorie. Havel, în „Power of the Powerless“, afirma: „Exist? o enclav? de indivizi – relativ independen?i, care îmbog??esc, insistent, treptat ?i f?r? s? atrag? aten?ia>>>>> Ionu? ?ene [...]