UNIVERSUL LITERAR

Din nou, o stafie străbate Europa. O teoremă sofisticată, plină de renunţare si hazard se construieşte în abstracţiuni savante, de către politicieni şi filosofi la modă. Era considerată atotştiutoare, piatra filosofală a Noii Ere, chiar dacă subtil, cameleonic, îi este refuzată evidenta necesitaţii. Este copilul avortat af evoluţionismului şi sociologiei sfârşitului de secol XX. Societatea civila ideologizată a devenit raţiunea absolută, calmă, hegeliană a noii istorii.
Încă de la mijlocul secolului al XX-lea, din traumele acestui timp, a izvorât o nouă eschatologie atee a istoriei. Filosofi ai istoriei ca şi Karl Popper, cu „Mizeria istoricismului“ sau Isaiah Berlin, cu „Necesitatea istoriei“ refuză telosul în interpretarea istoriei.
Istoria devine o întâmplare rece, materială, secetă de interiorizare. În anul 1989 ia naştere chiar „Sfârşitul istoriei“, inventat de Francis Fukuyama.
Orice ideologie, dezbatere adevărată, interiorizare sau frământare dispare cu victoria societăţii civile ca ideologie.
Viziunea optimistă asupra istoriei s-a plămădit în anii de dizidentă a unor intelectuali izolaţi de regimul comunist, ca Adam Michnik sau Vaclav Havel. Ateismul şi eludarea soluţiei creştine de către aceştia a inversat negativ rolul individului în istorie. Havel, în „Power of the Powerless“, afirma: „Există o enclavă de indivizi – relativ independenţi, care îmbogăţesc, insistent, treptat şi fără să atragă atenţia>>>>> Ionuţ Ţene